CAUZELE CARE AU PERMIS FORMAREA LEGĂTURILOR DE ATAȘAMENT TOXIC ÎN COMUNISM

CAPITOLUL I

CAUZELE CARE AU PERMIS FORMAREA LEGĂTURILOR DE ATAȘAMENT TOXIC ÎN COMUNISM

”Ideile conducătoare ale fiecărei epoci sunt ideile clasei conducătoare.”

- Karl Marx

1.1. Comunismul în România și neocomunismul în România

”Un spectru bântuie Europa”.

- Karl Marx

Comunismul nu a intrat în România pe ușa din față, așa cum au intrat curentul revoluționar de la 1848, cum au intrat cultura și știința secolului XIX, ci strecurându-se pe la spate, în secret, cu viclenie dar multă determinare. Nu a fost adus aici masiv de către intelectualii plecați în Vest pentru a se forma la un nivelul de excelență necesar care să le permită să se pună cu adevărat în slujba țării lor, nu a fost adus aici de către intelectualii formați aici care au lucrat și ei cu sârguință în folosul țării lor, ci a fost adus de către oameni îndoctrinați la școala rusă de îndoctrinare, cu unicul scop de a fi folositori cauzei comuniste. (Și uneori de către o serie de intelectuali autohtoni binevoitori și cu resurse financiare, seduși de ideea de a deveni spiritele ocrotitoare ale unei noi societăți eliberate de rău.)

Nu știu dacă acei oameni au fost determinați prin presiune și forță să se convertească la această cauză sau s-au convertit singuri ascultând cântecul de sirenă al egalitarismului, binelui general și luminii promise și nici nu-mi propun să aflu acest lucru. Nu știu dacă au venit în România de bună voie, cu speranța autentică de a îmbunătăți viețile altor oameni sau dacă au fost trimiși ca un fel de anti-apostoli ai non religiei omului (fără majusculă și fără măreție) ca să caute prozeliți, să formeze comunități de tip nou și într-un final să ajungă pașnic sau nu la un statut majoritar și nici nu-mi propun să aflu acest lucru.

Prin lucrarea de față îmi propun să analizez modul în care ideile alogene din tezele comuniste implementate în România au afectat sufletul poporului român în secolul trecut, au modelat și încă modelează într-un mod pe care eu îl consider eminamente negativ psihicul individual al fiecărui român care a trăit în umbra acestei ideologii malefice, alterându-ne modul de gândire și de relaționare.

Din punct de vedere psihologic, primul aspect important care poate duce la o mai bună înțelegere a tiparelor de intoxicare ale comunismului – iar PSD-ul a demonstrat din plin că este urmașul și continuatorul de facto și de jure al PCR – este originea lui hibridă și deci prima cauză a sterilității sale. Cea mai elocventă imagine descriptivă care-mi vine în minte e cea a struțocămilei lui Cantemir. Comunismul a fost conceput de către un grup de oameni instruiți sau foarte instruiți chiar, fără prea multe griji din punct de vedere material, unora le-aș acorda prezumția de bunăvoință gen parental, pentru a fi aplicat unui grup de oameni fără instruire și cu multe griji materiale. Ca atare modelul social propus de comunism, cel în care liderii nu sunt selectați în funcție de adâncimea și autenticitatea nevoii personale de a servi comunitățile din care fac parte, de forța legăturilor cu comunitățile pe care le-au creat sau le-au moștenit, de autenticitatea exemplului personal, ci strict în funcție de identificarea cu ideologia comunistă este contrar naturii umane și contrar nevoilor și programelor adânc înrădăcinate în arheopsihicul individual și colectiv. Aparent s-a propus și s-a încercat implementarea unui model fără elite stabilite pe criterii relativ arbitrare (genealogice, de educație, acumulare și/sau moștenire de capital), în care punctul focal al energiilor statului era concentrat pe om. ”De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi! ... Karl Marx şi Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, 1848”. Fraza aceasta este foarte seducătoare, recunosc, însă cuprinde trei capcane letale:

- pre-condiția existenței unei terțe entități omnisciente și omnipotente, incoruptibilă și eminamente binevoitoare, capabile să evalueze just atât capacitățile cât și nevoile fiecărui individ în parte și a-l insera social fix în locul în care impactul lui social să devină maxim,

- încurajarea individului de a se concentra asupra nevoilor sale, dar luându-i capacitatea de a și le îndeplini singur, această responsabilitate revenind aceleiași terțe entități,

- obligarea fiecărui individ în parte, precum și comunităților să cedeze mare parte din liberul arbitru către această terță entitate.

Pentru experimentul comunist, s-a preferat impunerea cu forța a modelului unor elite selectate exclusiv pe baza adeziunii la o doctrină cu grave erori logice, cu o lipsă de empatie deliberat indusă, cu renunțarea la o serie de reguli sociale probate în timp și mai ales la rădăcini. Ca atare, s-a obținut o lumpencrație. (Din LUMPENPROLETARIÁT s. n. = (În societatea cu clase sociale antagoniste) Categorie de oameni declasați (cerșetori, vagabonzi, delincvenți etc.), izgoniți din producție + Kratos = putere).

Esențial de reamintit despre comunism a fost impunerea non-liderului. O să folosesc pe parcursul acestei lucrări un termen pe care l-am împrumutat dintr-un film de groază de serie C, D sau poate nici atât, numit ”Mimic”. Nu mai rețin mare lucru din el, ideea centrală fiind că toate lucrurile evoluează, că nu există specie fără prădători direcți, iar dacă specia i-a eliminat cumva, printr-o serie absolut improbabilă de întâmplări favorabile, vor apărea alți prădători, capabili să ocupe nișa vacantă. În cazul respectiv, era vorba despre un soi nou de gândaci uriași, de 1,60-1.90m, care în penumbră păreau a fi oameni îmbrăcați în costume. Doar că nu erau oameni, ci insecte și prada lor preferată erau newyorkezii suculenți.

Această lucrare este însă despre viața reală, în care nu există niciun fel de gândaci a căror hrană să fim. Dar în care există o serie de oameni a căror pradă sunt ceilalți oameni, și care nu se mulțumesc să facă asta din poziții de la periferia societății ci o fac ocupând poziții de conducere. Pe aceștia o să-i numesc mimic-alfa/ mimic- conducători. Persoanele mimic-alfa ajunse sau impuse în fruntea comunității, își arogă statutul de reprezentant al acesteia, dar nevoia lor de bază nu este aceea coagula în jurul lor comunitatea, de a stabili o direcție a cărei parcurgere să fie benefică unui număr cât mai mare de persoane ci din contră, stabilesc direcții benefice doar lor înșiși, eventual unei camarile reduse și manifestarea cea mai evidentă a acestei atitudini e spolierea resurselor comunității.

Ideologia comunistă a demonstrat, ca multe alte ideologii îndeobște toxice, că pe măsura trecerii anilor devine dintr-un instrument menit a schimba vieți în bine, într-o entitate de sine stătătoare, cu viață proprie și care se hrănește cu viețile, fericirea și speranțele celor care au aderat sau cărora li s-a impus acest mod de viață.

Meta-modelul specific însă acestei ideologii cu pretenții globale a fost dat de existența și mai ales de conservarea cu aspecte de cult a puterii unui mega mimic-alfa, cu statut similar unei mătci, care a răspândit în timp un fel de clone ale sale (cel puțin din punct de vedere al tiparelor de gândire și acțiune) în zonele contaminate. Numele său e Stalin. În toate statele cărora li s-a impus comunismul timpul a dovedit că aceste proto-clone pe măsură ce se dezvoltă și încep să dețină mai multă putere decât cea conferită direct prin bunăvoința sa absolută de către regele mimic-alfa, doresc să devină de sine stătătoare, punctul nodal al propriei pânze a puterii politice, ceea ce adesea a rezultat în angajarea într-o rebeliune directă față de figura centrală originală și se folosesc de ideologie pentru a își crea propriul statut semi-divin. În cazul României, clona care a făcut acest lucru a fost Ceaușescu.

Pentru a înțelege mai ușor modalitățile prin care s-a impus comunismul în România, putem urmări următoarea schemă:

Nr. crt. Etapă Modalități de acțiune

1. Implementarea rolului de gen salvator pentru membrul de partid comunist Crearea forțată a congruenței dintre persoană și rol în ochii audienței țintă

Crearea condițiilor de confort și mai ales atractivitate pentru ca actorul involuntar să găsească cât mai multe beneficii în interpretarea rolului de gen

2. Activarea tiparului rolului social de cetățean ”ales”, transformat în membru PCR Crearea cadrului în care comunistul joacă simultan sau măcar unul dintre aceste roluri de ființă ”aleasă”, cu statut superior muritorilor de rând:

- rol semi-parental

- rol de apostol/ educator în special prin forța exemplului personal

- rol de ființă superioară (by default benevolentă, îngăduitoare cu mici erori dar neîndurător cu atacurile la adresa credințelor și valorilor sale identitare)

Crearea unui context artificial în care oricare dintre aceste roluri să poată fi accesate fără teamă de consecințe sociale, altele decât cele care survin din proasta jucare/ asumare a acestor roluri.

Cultivarea doar a tendințelor care duc la manifestarea acestor roluri

2.b Dezctivarea rolului social al cetățeanului ”oarecare” Anularea statutului de ființă cu liber arbitru, care poate și își asumă responsabilitatea de a-și purta singur de grijă și de a se implica în îngrijirea comunității restrânse (familie, prieteni) și comunității lărgite (unitate teritorială)

Crearea de dificultăți în accesarea rolurilor naturale ale fiecăruia.

Impunerea unor roluri în care beneficiile aduse de manifestarea naturii intrinseci să fie anulate de constrângerile exterioare

3. Acordarea preferențială de competențe în funcție de asumarea statutului de comunist Transformarea apartenenței politice într-o competență profesională și socială de bază

Inducerea ideii că în absența apartenenței politice corecte, orice competență profesională sau socială poate fi doar parțială și mai ales este nesatisfăcătoare

4. Cadrarea preferențială (limitare/ ne-limitare) în funcție de asumarea statutului de comunist Crearea sau eliminarea arbitrară a unor probleme (grade de libertate personală, acces la educație, sănătate, poziție socială) în funcție de asumarea rolului de comunist.

Crearea tiparului apartenenței la PCR ca bargain chip în orice negociere socio-profesională

5. Stilizarea comunicării dintre cetățeni în funcție de rolurile de gen asumate vizibil și mai ales invizibil Inducerea unor tipare toxice de comunicare, crearea unor clase sociale dedicate urmăririi comunicării dintre cetățeni și eradicării lipsei de obediență

Inducerea unor grade sporite de disfuncționalitate în comunicare, tocmai pentru a anihila orice fel de ancore de comunicare anti-comunistă în comunități

Revenind la apariția și răspândirea în România a comunismului, aceasta se poate asemăna cu invazia plantei numite Fallopia japonica, cu excepția experților nimeni nu știe când și unde a apărut, dar toată țara s-a trezit invadată de ea. Eu mă număr printre comuniștii de a doua generație: nu doar eu m-am născut și am petrecut primii ani în comunism, dar și părinții mei s-au născut după instalarea comunismului ca unic partid și transformarea în partid-stat. Ca atare, informațiile de care am beneficiat, au fost cele oficiale, în conformitate cu manualele de istorie scrise de către comuniști.

Care manuale conțineau informații lejer contradictorii, dar prezentate într-o astfel de manieră și inoculate de la o vârstă fragedă, încât să se evite pe cât posibil întrebările nedorite într-o manieră similară cu cea folosită de iezuiți. Povestea despre lupta și victoria comuniștilor, spusă chiar de către ideologii comuniști era suficient de atrăgătoare încât să câștige simpatia populară, mai ales că motivul prezentat obsesiv a fost ”binele național”.

Pentru că o altă caracteristică a acestei ideologii toxice este necesitatea de a focaliza energia benefică a populației înrobite în propriul folos, modalitatea aleasă pentru a pune în practică acest deziderat fiind o combinație de demagogie și acțiuni represive

Prima contradicție pe care acum o văd ca fiind flagrantă se referă la apariția comunismului: acesta e documentat istoric ca atare abia în anul 1921 și sursele istorice ale vremii caracterizează PCR ca fiind o mică organizație politică ilegală, desprinsă din Partidul Socialist Român, cu orientare de extremă stângă. Și își păstrează aceeași caracterizare până în 1944. Membrii săi sunt puțini numeric, cu influență reală redusă și activează în ilegalitate sub permanenta tutelă sovietică. Ca atare, următoarea informație primită la școală, conform căreia actul de la 23 august 1944 prin care România părăsește Axa și trece în tabăra Aliaților se datorează strădaniilor comuniștilor mi se pare lipsită de veridicitate și fără suport. De fapt, izvoarele istorice ale vremii confirmă importanța minoră a implicării partidului comunist în această tranziție, meritul revenind Armatei române și Majestății Sale, Regele Mihai I. Însă, așa cum se știe, astfel de amănunte ca adevărurile istorice nu au fost niciodată o piedică reală în calea creării dogmei oficiale a celor victorioși.

Astfel, actul regal din 23.08.1944 este transformat în prima victorie comunistă în România, deși ponderea socială a comuniștilor era semi-nulă. În primul rând, procentul muncitorimii într-o țară eminamente agrară era scăzut iar muncitorii români înșiși arareori erau altceva decât țărani emigrați la oraș, la prima generație, care încă nu avuseseră timp să formeze structuri extinse sindicale, cu un istoric de luptă pentru drepturile lor, așa cum s-a întâmplat în țările în care Revoluția Industrială a avut loc în a doua jumătate a secolului XIX. Ca atare, tiparul social de tip monarhic era unul larg acceptat, din câte știu eu, neexistând un curent militant pro-republican cu adevărat important. În al doilea rând, absența unor crize religioase pe durata Evului Mediu, de tipul apariției anglicanismului, curentelor protestante, tranzitarea de către români a evului luminilor cu lumânarea, absența unei vieți științifice a făcut ca puterea și ascendența BOR asupra poporului să fie uriașă. Atât de mare, încât Patriarhii au făcut parte permanent din Consiliul de Coroană și Patriarhul Miron Cristea a fost unul dintre tutorii regali pe durata Regenței MS Regelui Mihai I. Pentru un popor atât de atașat unor valori (aproximativ) creștine, alternativa bruscă a ateismului nu putea avea aceeași putere de seducție pe care acest curent încă o are în zonele în care valorile religioase nu au o pondere socială semnificativă.

Un aspect de loc de neglijat este procentul mic de etnici români din PCR, de cca. 30%, restul fiind format din alte etnii, preponderent aparținând micii burghezii de religie ebraică. Iar acest aspect, privit prin prisma puternicului curent antisemit al epocii ar fi de natură să indice un alt motiv psihologic de disociere între masele largi și propovăduitorii binefacerilor comuniste. Pentru oricine citește despre începuturile PCR, frapant e numărul de persoane de naționalitate alta decât română, fugiți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în URSS și întorși ca germeni ai comunismului. M-am întrebat ce i-a făcut să adere în număr atât de mare la această ideologie. Răspunsul dat chiar de unul dintre ei a fost că noua ideologie promitea abolirea discriminării pe baze etnice și dorința lor de acceptare socială a fost atât de mare, încât au auzit cu preponderență acest lucru și au acționat ca atare. Ceea ce face posibil viitorul joc al trădărilor: imersia totală a acestor ”rătăciți” în doctrina comunistă îi face să ia nu o dată decizii care defavorizează major binele național în detrimentul ”cauzei”, națiunea română se simte trădată din cauza nereprezentării ei de către etnici români și sentimentele de respingere și ură față de etnicii evrei rămân mocninde, iar liderii emergenți ai Partidului fie își disimulează rădăcinile reale, fie

Desigur, ca orice partid, și PCR și-a dorit puterea. Poate chiar mai mult decât cele deja existente, mai ales din cauza ilegalității în care a activat până în 1944. Ca atare, singura strategie a comuniștilor români de a prelua puterea în stat a fost subordonarea totală față de URSS, locul de unde comunismul începea să se răspândească pe glob.

Ascensiunea vizibilă a PCR a început după ce armata sovietică rămâne staționară pe teritoriul României după 1945. Ca atare, amănuntul că alegerile libere din 1946 nu au fost câștigate de către PCR a putut fi trecut cu desăvârșire cu privirea (”contează cine numără voturile”) și astfel democrația șovăielnică română a fost înlocuită pentru următorii 43 de ani cu un regim constant totalitar, cu diferite grade de agresivitate îndreptate împotriva propriei populații.

Această agresivitate nu s-a manifestat doar fizic, ci a avut și o importantă componentă psihologică, menită să formeze legături de atașament între elemente incompatibile într-o societate sănătoasă.

Ca paranteză pentru mai ușoara înțelegere a interacțiunilor sociale, societatea umană este formată ca în cazul oricăror alte animale sociale, dintr-o clasă de lideri – persoanele alfa, o clasă a celor care sunt conduși, dar care au o largă autonomie – persoanele beta și o clasă a celor cu mică autonomie și care depind masiv de grup – persoanele omega. Creierul uriaș al speciei a permis apariția sustenabilă altor două categorii sociale, cea a așa numiților lupi singuratici, persoane capabile să-și poarte singure de grijă, dar care mențin o serie de legături funcționale cu comunitățile din care fac parte doar parțial, însă cărora le oferă o serie de beneficii (de ex. progres științific) pe care eu o denumesc gamma, însă și a unor indivizi care trăiesc la marginea societății, uneori cu rol de prădători, alteori de necrofagi, care nu aduc niciun fel de beneficii societății pe care o parazitează, pe care eu o numesc pi.

Toate informațiile pe care le avem din izvoarele istorice ale vremii referitoare la agenții de răspândire ai comunismului în România arată că marea majoritate a acestora au provenit fie din grupul persoanelor gamma, fie din grupul persoanelor pi.

Prezența armatelor sovietice și decizia sovietică de a transforma România într-unul dintre statele vasale URSS a necesitat impunerea unor noi lideri, care însă să fie loiali nu propriilor comunități ci conducătorilor comunității suzerane.

Așa a început prezența documentată în România a liderilor mimic-alfa de tip comunist. Citind bibliografiile lor, începând cu Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej și terminând cu Ceaușescu, se observă natura profund anti-națională a lor, adeziunea la doctrina comunistă alterând în aceștia o serie de mecanisme esențiale pentru sănătatea mentală a liderilor.

Într-o societate normală, criteriile de evaluare a persoanelor alfa sunt: charismă, spirit de decizie, capacitate de a îndura stresul, capacitate crescută de a gestiona stresul generat de necunoscut, nevoie de a deveni un element de coeziune al grupului, nevoia de a conduce grupul într-o direcție favorabilă unui procent cât mai mare de membri ai săi, inteligență și pe măsură ce ne apropiem de secolul XX, studiile câștigă o importanță crescută. În momentul în care unicul criteriu de selecție a liderului este obediența față de URSS și de doctrina comunistă, se deschide larg ușa pentru mimic-alfa.

Pentru a permite existența și mai ales continuitatea regimului de dominație a unor mimic-alfa, a fost nevoie în primul rând de epurarea majoră a persoanelor alfa, dar și a acelor persoane tip gamma care nu se încadrau în regulile de conduită socială și morală preluate din doctrina comunistă și implementate forțat de către PCR și suzeranii externi ai României.

Pentru menținerea și perpetuarea regimului comunist, persoanele aflate în funcții de conducere ale PCR și cele aflate în aparatul de represiune au urmărit permanent formarea de legături de atașament prin

- acțiune pe cale directă,

- acțiune pe cale indirectă,

- acțiune by proxi,

- acțiune pe cale religioasă.

1.2. Cauze istorice ale instalării legăturilor de atașament toxic

”Nu am avut practic niciun fel de liber arbitru până nu am fost separată de ei”

- Patty Hearst vs. Armata Simbioneză

Ei (comuniștii) declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii orânduiri sociale de până acum.

- Karl Marx

Elementul imperios necesar pentru menținerea în viață a ideologiei comuniste a fost crearea legăturilor de atașament între opresorii comuniști și populația civilă. Cheia fiind apariția omului nou, de tip sovietic, indisolubil legat de comunism, ale cărui rădăcini naturale sunt extirpate complet, grefa de rădăcini care-l leagă însă de comunism nu are rol de hrănire a spiritului ci este făcută în scopul folosirii energiilor indivizilor care compun națiunea de către mimic-alfa și colaboratori ai săi, aceștia fiind vectorii de supraviețuire a ideologiei parazite.

Acest rezultat a fost cultivat în mod conștient prin impunerea terorii ca politică de stat, cuplată cu mici gesturi de bunăvoință arătate persoanelor sau grupurilor care au cooperat, dublat permanent de propagandă furibundă și deșănțată în favoarea doctrinei comuniste și a PCR.

Perioada în care s-au luat cele mai dure acțiuni directe în formă continuă a fost între anii ”50-”60 când s-a traversat faza sălbatică a comunismului, cea în care elitele au fost eliminate fizic sau schilodite mental. Iar aici nu mă refer strict și exclusiv la elitele intelectuale și financiare sau la numele sonore ale nobilimii și burgheziei sau clerului. Aici mă refer și la floarea țărănimii libere, cei pe care s-a sprijinit permanent România și la acei membri ai clerului care nu au dorit să renunțe la credința lor în favoarea unei credințe parțiale, dublată de colaborare cu structurile represive ale statului. Cei mai norocoși dintre ei au fost executați direct, cei mai puțini norocoși au ajuns să cunoască teroarea implementată la Aiud, Sighet, Periprava, Pitești, Canal și toate celelalte temnițe pentru ”dușmanii de clasă”.

Trebuie remarcată sintaxa care presupune împărțirea societății în două tabere: ”noi” și ”dușmanii”, ceea ce a atras după sine obligația generalizată de înregimentare într-una dintre cele două. Orice ezitare sau încercare de neutralitate echivala însă cu adeziunea către tabăra dușmană. (Același tipar e reactivat astăzi în conflictul PSD- națiune.)

Acțiunile directe de forță au vizat spulberarea oricărei forme de opoziție, prin teroarea aplicată direct oricăror opozanți. Un astfel de regim genocidal a arătat versatilitatea creierului uman, capacitățile uriașe de adaptare cam la orice fel de condiții, Experimentul Pitești fiind demonstrația practică a posibilităților de reeducare a victimelor prin folosirea forței brutale și a fricilor împotriva intelectului victimelor. Fracturarea psihicului celor vizați a condus la apariția unor mașinării eminamente comuniste, oameni eliberați de orice urme de empatie, legați atât de profund și pervertiți atât de complet de ideologia PCR încât mare parte dintre ei a fost nevoie să fie eliminați fizic tocmai de către cei care au comandat și creat condițiile de apariție a lor.

Cu toate că teroarea s-a mai îmblânzit o dată cu moartea regelui mimic-alfa primordial, aceasta nu a dispărut, lipsa de respect a lumpencrației reprezentată de către PCR față de drepturile și libertățile poporului român a continuat să se manifeste și cu alte ocazii prin acțiuni rapide și brutale în masă, ori de câte ori au apărut factori amenințători la adresa supremației comuniste, de genul reprimării revoltelor de la Brașov, ordonarea genocidului de la Timișoara, ori individuale, prin transformarea tuturor persoanelor indezirabile prin prisma activității intelectuale în prizonieri politici, supuși unui regim de exterminare.

Aplicarea măsurilor punitive și de teroare care au caracterizat regimul comunist timp de 43 de ani, au avut ca efect eliminarea fizică a persoanelor cu caracteristici alfa, dublată de o proliferare a celor mimic-alfa, dar și a acelor indivizi creatori, cu aptitudini fie științifice, fie culturale, necesari progresului social. Eliminarea lor a ajutat la formarea unei bule de falsă siguranță a cetățenilor, mai exact a unei bule de previzibilitate și un caracter eminamente static.

Propaganda partidului s-a asigurat că întreaga populație știa că PCR este cel care generează un mediu sigur. Siguranța însă era una voit falsă, orice denunț putând să aibă efecte catastrofale asupra vieții celui denunțat și asupra rudelor lui. Nici absența criminalității nu este una adevărată, criminalitatea (hoții, jafuri, violuri, crimă, prostituție, pedofilie, deturnări de fonduri) existând și în perioada 1945-1989, doar că era aproape interzis să se vorbească despre acestea. Mărturia existenței lor fiind și diversele acte de grațiere. Interesant de văzut este că în viziunea PCR, orice încercare de rezistență la ideologia sa capătă statut de crimă socială și cel care o comite este deviant, ”dușman al statului”, ”dușman al orânduirii sociale”, ”element dușmănos”, fiind pedepsită mult mai aspru decât infracțiunile de drept comun și fără posibilitate de grațiere.

Legăturile toxice formate astfel țin de formarea unor generații întregi lipsite de segmente ale liberului arbitru, pentru care conducerea cu mână forte, care acceptă cu ușurință delegarea deciziilor către reprezentanți paternaliști ”care știu mai bine”, care stabilesc locul fiecăruia în viață prin sistemul de repartiții, care iau decizii referitoare la modul de organizare a macro și micro economiei, dușmani naturali ai oricărei inițiative private, dar care pot dovedi un caracter parțial binevoitor prin aprobarea unor cereri referitoare inclusiv la obiecte de bun general (aragaz, frigider, televizor color) asociate cu o formă minimală de confort. S-a cultivat în mod constant o stare de infantilizare perpetuă a populației și deresponsabilizare referitoare la calitatea propriei vieți, precum și formarea unei percepții de sine deformate, conform căreia e nevoie de o entitate externă care să aibă grijă, precum un părinte elicopter de toate nevoile posibile.

Evident, cum nici măcar Dumnezeu nu răspunde tuturor rugăciunilor prin ”da”, nici aprobările date de reprezentanții regimului comunist nu sunt mai ușor de obținut și au un foarte mare grad de subiectivism, ceea ce e de natură să creeze artificial selecția populației.

1.3 Cauze socio-culturale ale instalării legăturilor de atașament toxic

Dreptul comunist reprezintă voinţa maselor ridicată la rangul de lege.

- Karl Marx

Plasa de păianjen pe care mimic liderii care au acționat la adăpostul ideologiei comuniste au aruncat-o pentru a imobiliza poporul român a constat din crearea activă a unui context istoric adecvat.

Plasa a continuat să fie întărită cu doua categorie de acțiuni, cele indirecte, prin care s-a creat un context socio-cultural favorabil apariției și legăturilor de atașament toxic și a creării premiselor menținerii acestora. Aici putem enumera falsificarea istoriei, impunerea învățământului obligatoriu, extinderea sistemului de sănătate pre-existent, destructurarea societății rurale, distrugerea sistematică a satului românesc profund prin depopulare, colectivizare forțată, forțarea abandonării ritmurilor naturale și a credințelor, dezvoltarea industriei, industrializarea țării. Fiecare dintre aceste acțiuni a fost concepută astfel încât să se poată clădi mitul societății comuniste, cea care pune omul în centru atenției sale (de tip paternalist), cea care aduce siguranță socială prin eliminarea elementelor turbulente, capabile să genereze evoluție sau schimbare.

În esență, acest tip de societate paternalistă, centrată pe figura unui părinte autoritar, dar declarat și clamat ca benevolent, semi-omniscient, ajutat de un aparat întreg de stat și partid în demersurile sale de a asigura bunăstarea poporului, e o societate moartă. Va fi guvernată de un tandem de forțe care se asigură de perpetuarea unui prezent din care se elimină orice fel de previzibilitate, orice modificare fiind făcută pentru a spori confortul figurii centrale și a celor care au decis în mod voluntar să o sprijine și să îi disemineze voința.

Comuniștii ”au educat populația, au păstrat siguranța cetățenilor, au dat au dat locuri de muncă și case”. Fiecare dintre afirmațiile de mai sus este în esență o minciună, fie prin omisiune, fie directă.

Nu ”comuniștii” au educat, educația a fost asigurată de profesori, în primă etapă de profesori formați la școala regală chiar. Comuniștii doar au impus obligativitatea școlarizării, pe alocuri cu forța. Trebuie însă să se țină cont și de calitatea educației și informația oferită. Falsificarea istoriei, falsificarea etapei ”prezent” în perioada 1946-1989 era totuși informație pe care aproape întreaga populație o percepea a fi o îmbinare savantă de minciună și adevăr.

Cea de-a doua minciună a propagandei, aceea referitoare la siguranța cetățenilor s-a bazat pe absența din presa scrisă sau vorbită a informațiilor despre agresiunile prin forță care porneau din partea prădătorilor sociali obișnuiți cuplată cu informații despre eficiența și eficacitatea Miliției dar mai ales a Securității de a gestiona situațiile în care dușmanii poporului acționau. Procentul per ansamblu al criminalității nu a fost semnificativ mai redus decât în perioada monarhică și nici față de cel actual (totuși la aproape 30 de ani de la tranziția regimului și aderarea la un cod juridic evident). Ceea ce a fost redus, a fost informarea publicului larg, astfel încât să se creeze premisele unei false liniști sociale.

A treia minciună a propagandei, cea referitoare la ”au dat locuri de muncă și case” este una dintre cele mai perverse. Fiindcă în esență locurile de muncă nu erau date ci impuse, arareori ținându-se cont de abilitățile, cunoștințele efective, dorințele, așteptările, nevoile celui ”dăruit” ci după un algoritm care viza izolarea socială a individului, ruperea legăturilor familiale, familiare și a celor care aduc coeziunea unei comunități. Casa ”dată” venea ca un fel de bonus în pachetul premium. Ca atare individul era lipsit brutal de responsabilitatea de a avea grijă de sine însuși, acest merit revenindu-i partidului oblăduitor și să nu uităm, semi-omniscient. În cazul în care nivelul de frustrare asociat cu neîndeplinirea/ refuzul de a permite îndeplinirea dorințelor, nevoilor, aspirațiilor individuale depășea limita de suportabilitate, vina nu era însă a partidului-stat ci a individului deoarece ”în nemernicia sa personală” refuza să stea confortabil în patul lui Procust.

Pe de o parte omul era lipsit deliberat de siguranța unor legături sustenabile cu familia, cu prietenii și cu comunitatea, lipsit de puterea pe care o pot genera astfel de atașamente și fiind aruncat în cealaltă parte a țării acolo unde era repartizat sau acolo unde era chemat, primea automat eticheta de ”vinitură” și la fel de automat era investit cu un capital de neîncredere sau chiar ură. Ca atare puteau fi ușor făcuți să cadă în capcana de a accepta imaginea partidului ca unică ancoră și o dată această minciună asimilată în sistemul său, urma ușor acceptarea și a celeilalte minciuni, că totul era de fapt pentru binele lui.

Luând în considerare toate măsurile de control prin care individul era supravegheat și mai ales salvat de sine însuși de către partidul-stat, era imposibil să fie uitată componenta adultă de control. În momentul în care PCR a preluat puterea, România se afla într-o situație de mijloc de drum. Se făcuseră pași importanți în direcția emancipării femeii, în perioada interbelică România a dat o mulțime de ”prime femei” care au intrat în lumea bărbaților. O femeie e cea care a facilitat accesul lui Cuza pe tronul Micii Uniri, o alta a făcut eforturi supra-omenești pentru a crea frontul extern de sprijin în favoarea Marii Uniri. Existau femei cu adevărat emancipate, femei care au făcut la propriu istorie. Cu toate acestea, doar un procent minor erau ”femei ale muncii”. Lipsa unei revoluții industriale prealabile, a făcut ca reprezentarea femeilor în câmpul muncii remunerate să fie în 1947 mai degrabă excepția decât regula. Cu toate că româncele au furnizat câteva excepții europene absolut spectaculoase.

În România patriarhală proaspăt ieșită din al doilea Război, femeia încă era centrul casei. Ca atare, emanciparea forțată a româncelor, obligativitatea de a merge la muncă cele 8 ore + perioada de deplasare a fost o lovitură nimicitoare adusă familiei tradiționale, așa cum era ea definită. O altă lovitură, la fel de nimicitoare a fost cea a industrializării forțate, care a rupt literalmente familiile și s-a materializat printr-un exod masiv și nepregătit către oraș.

Impunerea Decretului 770/ 1966 a avut ca scop nu doar ”confiscarea” drepturilor de decizie personală în privința reproducerii cât și mărirea forțată a numărului populației. Dar într-o societate în care statutul de femeie casnică dobândește un statut aproape imoral, femeia trebuie să se întoarcă în câmpul muncii cât mai repede. Ca atare apar faimoasele creșe, locuri unde copii în vârstă de 3 luni până la 2-3 ani sunt crescuți la comun. Absența mamei în perioada cea mai critică de formare s-a demonstrat în ultimii ani ca având efecte negative majore asupra creierului noului născut, inclusiv prin obișnuirea creierului să funcționeze într-un regim de frică, ignorare, privațiuni. Iar un creier care va trebui să se adapteze din primele luni de viață la o astfel de realitate va avea aceste aspecte bifate ca fiind ”zona de cunoaștere”, așa că va reveni sau va crea scenarii prin care să își asigure revenirea la aceste tipare dureroase.

Ruperea legăturilor tradiționale familiale și sociale și omniprezența amenințătoare a Securității și a Miliției a avut ca rezultat ușurarea acceptării unui regim de teroare și neîncredere – așa cum am discutat în secțiunile anterioare, 1.2 și 1.3., al cărui beneficiar a fost Partidul, prin Conducătorul său. Întotdeauna cu majuscula Regală sau Divină.

1.4. Cauze religioase ale instalării legăturilor de atașament toxic

Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a cărei aureolă este religia.

- Karl ;arx

Pentru un popor ”născut ortodox” și care încă își definește identitatea națională prin aderarea la ortodoxie, acest aspect nu a putut fi lăsat la o parte.

În punctul său de pornire, una dintre problemele fundamentale ale comunismului a fost faptul că indiferent de problemele cu care se confruntau în viața de zi cu zi, oricât de mizeră ar fi fost existența persoanelor cărora în mod teoretic urma să li se aplice comunismul, acestea aveau o legătură viscerală – chiar dacă nu în mod deosebit canonică – cu divinitatea. Prin urmare, s-a impus nevoia retezării acestei legături: au urmat asasinarea sau expulzarea familiilor domnitoare (prin drept divin) din zona Europei de est și epurarea bisericilor naționale înainte de ”convertirea” în masă a populației, mai ales al păturilor sociale inferioare. E greu de trecut cu vederea similitudinea între modul egalitarist caracteristic fazei de concepție a comunismului și epoca bisericii primare: posesie în comun, adoptarea unor tipare noi, adeziunea la un alt set de credințe și convingeri, prigoana din partea autorităților represive ale tuturor statelor în care a încercat să fie ”însămânțat”.

Același tipar îl regăsim inclusiv în România unde comunismul este adus din fosta Rusie în principal de către persoane de aceeași religie ca și primii apostoli ai creștinismului.

Preluând modelul catolic, la ordine primite de sus, istoria este rescrisă după 1947, când prezența trupelor sovietice asigură victoria electorală a PCR, urmată rapid de fuga în exil a Majestății Sale. Nu contează cum votezi, contează cine numără voturile, iar cei care numărau voturile au arborat faimoasele steaguri roșii. Secera și ciocanul comunist (metafore foarte puternice de altminteri) devin substitutele crucii divine care se arată împăratului și mulțimii.

Aș echivala acest moment cu visul premonitoriu al împăratului Constantin cel Mare ”in hoc signo vinces” prin care i se prevestește conform legendei, victoria de la Podul Milvius.

Partidul Comunist din România devenise partid legal.

Din acest moment se accentuează similitudinea cu în faza militantă a răspândirii creștinismului: din momentul în care comunismul devine doctrină de stat, toate celelalte doctrine sunt considerate impure și imorale, iar toți adepții acestora devin ”dușmani ai statului” și sunt prigoniți, atât ei cât și membrii familiilor lor iar posesiile lor sunt confiscate nominal de către stat, dar uzufructul este în beneficiul persoanelor din conducerea partidului comunist. Similitudinea se păstrează și în faza de ”platou de opulență”, când conducătorul partidului este întruparea idealurilor comuniste și deciziile luate sunt considerate infailibile, oricât de aberante pot fi. Atât în faza militantă cât și în faza târzie, comunismul alocă o grijă deosebită distrugerii esenței naționale a BOR, dar păstrării exoscheletului vizibil. Ca atare avem de-a face cu epurarea furibundă a clerului și a membrilor laici asumați și militanți ai BOR. De această teroare nu scapă nici celelalte culte, unele dintre ele fiind chiar mai progonite. Scapă cei care aleg să se pună în slujba regimului și cei extrem de norocoși. Din nefericire această direcție de facto se păstrează până azi, putându-se observa o discrepanță majoră între valorile și credințele profesate de la amvon și realitatea existență în spatele și alături de amvon în rândul clerului. Recompensa primită de către preoții care au ales să devină colaboratori ai Securității și implicit slujitori ai PCR a constat într-o relativă libertate a credinței personale și eliminarea ”concurenței” reprezentate de către orice alt cult creștin sau sectă creștină. Nu scapă acestei politici de eliminare fizică nici acei membri laici ai comunităților care își organizează viața conform tiparelor creștine. Se impune ca politică de stat ca duminica să se facă muncă voluntară pentru Stat, măcar jumătate de zi, nu se permite accesul la slujbe sau se monitorizează atent și sunt pedepsiți aceia care aleg să treacă pe la biserici. Sunt scoase din literatură și din viața cotidiană toate aspectele cu caracter ritualic creștin și sunt înlocuite cu parade și sărbători comuniste.

Acest pas al desacralizării și retezării legăturii dintre om și Divinitate trebuie văzut ca o etapă în punerea în practică a unuia dintre dezideratele impuse de către Moscova, și anume formarea omului nou, de tip sovietic care urma să devină în teorie veriga lipsă dintre homo sapiens sapiens și supraomul promis de Friedrich Wilhelm Nietzsche. Acesta este dedicat în totalitate doctrinei comuniste, este modelat după convingeri și credințe comuniste, respiră, funcționează, gândește, creează comunist, datorează tot ceea ce este Partidului-Stat, tot ceea ce primește, primește de la Partidul-Stat, care oferă ca gest de manganimitate, nu ca recompensă pentru serviciile aduse care trebuie să fie făcute ca o componentă minoră dar necesară a unui mare dar invizibil bine național, făcute fără dorință și speranță de recompensă materială. Iar acest om nou este loial până la moarte și dincolo de ea, liderului suprem al partidului. Reușita parțială a acestei etape este dată de apariția și persistența unui nou tip de credincios, ”credinciosul ortodox de rit comunist”. Nominal acesta este creștin, a beneficiat de botez în cele mai multe cazuri, dar implicarea lui în viața religioasă se limitează mai degrabă la urmarea orbească a unor forme (consumul de miel de Paști, de porc la Crăciun, pus grâu la sf. Andrei, cruci în fața bisericii – sau etalate exhaustiv pe parbrizul mașinii, după 1989, nu spală vinerea, iar duminica doarme, participarea la slujbă fiind facultativă. La fel de facultativă e și cunoașterea efectivă a textelor sacre sau a literaturii patristice. Acest gen de credincios nominal își afirmă credința în Dumnezeu și Iisus, dar arareori a citit Biblia, cunoștințele religioase sunt în cel mai bun caz la mâna a doua și preferă formele, uneori păgâne în detrimentul credinței documentate și militante.)

Partidul, prin propaganda oficială devine o entitate semi-palpabilă, cu o viață proprie și cu atribute divine. Avem o intenție și o acțiune aplicată în mod coerent, constant și generalizat. Partidul este angajat pe un drum al clădirii comunismului victorios, asimilabil ușor cu Regatul Divin. Comunismul către care poporul se îndreaptă devine egal cu Raiul și la fel de intangibil. La fel ca și raiul, statul comunist va fi curățat de elementele de durere, tristețe, boală, nefericire, sărăcie. Când se va reuși tranziția finală de la idee la fapt, echitatea va fi absolută, nimeni nu va mai suferi de nimic, toți vor fi în echilibru, iar echilibrul va fi permanent, sustenabil și învelit într-un înveliș adiabatic. Toți urmează să aibă cât le este necesar și deși totul va fi la comun, nimeni nu va simți nevoia să ia mai mult decât are nevoie. Iar ”industria și agricultura”, entități vii, aproape separate de oameni, urmează să devină o moară magică Sampo, capabile să aducă în plan material tot ceea ce îi e necesar proletariatului. Totul urmează să fie produs și consumat local, într-un cerc perfect și imuabil, lipsit de orice fel de influențe externe și fără a mai exista un exterior de influențat. Bula devine adiabatică, la fel precum Raiul.

Din nefericire actualitatea este improprie fanteziilor autonome și încă nu există cei aleși, demni să pășească în acest spațiu semi-sacru al comunismului. Parțial deoarece elementul uman este încă insuficient de decontaminat de influențele exterioare pre-existente apariției comunismului și parțial deoarece ”firea lor cea omenească” le este potrivnică. Prin urmare e nevoie de o epurare și este nevoie de suferință care să întărească fibra morală a aspirantului. Dar pe durata parcurgerii drumului de costișă ce duce către acest viitor Rai, proletariatul se confruntă cu diverse capcane și ispite plasate convenabil de către capitaliștii care vor răul proletariatului victorios. Ca atare Partidul este nevoit să aibă atât ”îngerii” săi ocrotitori: comuniștii existenți, cei care oferă nu doar un model existențial ci și împart către aspiranți cele necesare, dar și un braț armat personal: securitatea statului cea care este pretutindeni și care veghează din umbră la binele națiunii, gata oricând să pedepsească orice sau oricine ar pune în pericol acest deziderat.

Propria nevolnicie temporară a proletariatului este cea care impune utilizarea forței partidului împotriva lui.

Avem aici de-a face cu toate elementele unui cult religios totalitar.

Primul element este conducătorul Partidului, cel care poartă denumirea colocvială de ”tătuc”, adică un Tată mai mic, fără atribute divine dar care este fără îndoială dătător de viață. Poeții de curte l-au înfățișat pe Ceaușescu în toată splendoarea unui erou civilizator: anii de început în care e umilit de către burghezo-moșierime elementul catalizator care îl transformă pe fiul de agricultor plecat la oraș și devenit ucenic cizmar într-un fin cunoscător al nevoilor semenilor. Parcursul tinereții sale devine varianta în oglindă a lui Harap Alb. Acolo unde în basm este prezentat fiul cel mai mic al unui împărat, în povestea vieții Tovarășului, avem tot fiul cel mic care pleacă să cucerească, numai că nu al împăratului ci fiul unui țăran. Originea e importantă, la fel ca pentru orice cult, deoarece dreptul sângelui este cel care garantează accesul la dreptul divin. Tot așa cum Harap Alb este luat captiv prin viclenie de către Spân, tânărul Nicolae Ceaușescu este prins și închis pe nedrept la Doftana de către agenții Siguranței statului. Iar acolo unde în poveste Harap Alb îi întâlnește și se întovărășește cu Setilă, Ochilă, Frigurilă, Păsări-Lăți-Lungilă, tânărul Nicolae Ceaușescu îi cunoaște acolo pe toți luptătorii comuniști și devine cumva punctul lor focal. Adultul Nicolae Ceaușescu devine în această epopee părintele iubitor al țării. Dragostea sa e nețărmurită și infinită. Dragostea lui este cea care unește și hrănește poporul. El știe ceea ce nimeni altcineva nu știe, dobândind cunoaștere prin sine însuși, aproape precum Odin Allfather, fără măcar să-și sacrifice ochiul ca să o dobândească. El este cel care emite legi, dă case, dă locuri de muncă, asigură stabilitatea economică, dă salarii, dă pensii, face spitale și școli acolo unde nu e nimic, decide apariția orașelor în mijlocul a nicăieri, asigură liniștea socială, elimină infracțiunile prin teama pe care o generează în inimile infractorilor sau dușmanilor regimului, negociază la nivel înalt orice tratat internațional, devine axis mundi. Uneori este substituit în unele atribute ale sale prin ”comuniștii” care fac pentru el și în locul lui o serie de munci în favoarea poporului.

Al doilea element al unui cult religios totalitar este obediența absolută pe care o cere conducătorul acestuia de la cei care-l urmează. Comunismul a cerut de la cei cărora le-a fost impus cedarea totală a controlului. S-a cerut renunțarea la valorile, credințele pre-existente și definirea sinelui prin prisma patului lui Procust al îndrumarului de partid. Iar Partidul-Stat a fost permanent extrem de prompt în a pedepsi exemplar lipsa de obediență. A se vedea închisorile de la Sighet, Jilava, Aiud, Gherla, și mai ales îngrozitorul Experiment Pitești. E ușor de urmărit modul în care rezultatele Experimentului Pitești au fost extinse la nivel național. Nu la fel de prompt, dar relativ prompt s-a putut urmări și acordarea de bonusuri sau indulgențe acelor persoane care alegeau să servească Partidul.

Un alt argument pentru ideea conform căreia PCR a preluat toate elementele unui cult totalitar sunt formațiile pentru copii (preșcolari și școlari) și tineret. Ideologii au preluat etapele religioase ale primei comuniuni catolice, a bar-mitzvahului ebraic și culminând cu ritul botezului anabaptist, proces prin care pruncul, născut în păcate, dar neștiutor și de starea sa păcătoasă și de sine este transformat în șoim al patriei, devine pionier la începutul etapei școlare, se metamorfozează în UTC-ist la sfârșitul adolescenței, ultimă etapă înainte de renașterea morală și spirituală atinsă prin adeziunea la PCR.

Putem cu ușurință să observăm întrunirea tuturor elementelor care definesc un cult religios totalitar:

- Regim de teroare (frică paralizantă, lipsuri materiale, frig, foame) combinat cu mici gesturi de bunăvoință în caz de comportament acceptat

- Schimbarea radicală a paradigmei sociale și personale

- Fixarea ideii conform căreia unor anumite persoane sau instituții sunt deasupra moralității obișnuite și li se poate permite orice ca recompensă pentru anumite categorii de servicii făcute

- Interzicerea tuturor celorlalte credințe anterioare sau care ar putea coexista

- Eliminarea fizică a tuturor persoanelor ”necredincioase” și a celor apropiați lor

- Existența unui braț înarmat al structurii, creat pentru a impune și supraveghea puritatea credinței și pregătit să elimine necredincioșii, a falșilor conversos

- Ruperea legăturilor cu oricine în afara membrilor aceluiași cult

- Controlul sexualității și al reproducerii

- Obediența față de figura centrală a regimului

E ușor de observat aici o variantă 3D a Triunghiul Dramatic, inventat de Stephen Karpman în 1968,

în care nu mai avem de-a face cu veșnica relație trilaterală care are loc între doi oameni uniți de o relație toxică, formată din victimă, salvator și persecutor ci avem de-a face cu un personaj exterior, supra-abuzatorul investit prin teroare cu omniputere și omniștiință.

Relații trilaterale într-o piramidă dramatică, tip Karpman

Dimensiune Victimă Persecutor Salvator

Supra-Abuzator

Rușine Se îndoiește de valoarea personală Se îndoiește de valoarea personală Se îndoiește de valoarea personală E singurul care are o valoare personală și poate impune această ”măsură” tuturor

Deficit de nevoie Se aliază cu agresorul pentru a i se îndeplini nevoile Înșală și pervertește victima sub pretextul că îi îndeplinește nevoia Devine eroic pentru a (își) îndeplini nevoia E cel care decide ce nevoie e suficient de acută pentru a merita să fie îndeplinită

Identificarea abuzului Vede victime în povestea agresorului Se identifică cu victima în promisiunile din poveste Vrea să ocrotească victima din ceilalți Nevoia sa de bază e de a îi transforma pe toți în victime ca să se hrănească cu durerea fiecătruia

Obsesia E legată de agresor E legată de victimă E legată de criză E să stăpânească triada agresor-victimă-criză după bunul plac

Modele de gândire magică Permanent încrezător din naivitate incurabilă Permanent încrezător că nu va fi prins Permanent încrezător că va putea salva pe toată lumea Permanent încrezător că are dreptul de control absolut

Încălcarea limitelor Eșuează să se protejeze Eșuează să își definească limitele Eșuează să se definească pe sine Nu poate accepta ca nimeni să se protejeze sau să își stabilească limitele

Acest joc de teroare, frică, mici acte de bunăvoință are ca rezultat crearea unor legături de atașament toxic între persoana căreia i se atribuie forțat rolul de victimă și marele salvator/ persecutor reprezentat de partidul comunist.

1.5 Cauze politico-economico-socio-culturale care au contribuit în ultimii 70 de ani la perpetuarea legăturilor de atașament toxic

Ceea ce caracterizează comunismul nu este desfiinţarea proprietăţii în general, ci desfiinţarea proprietăţii burgheze.

Ca orice organism viu, principala nevoie a partidului comunist a fost aceea de a supraviețui. Esența sa fiind una a unui organism parazit, singurul mod de a supraviețui nu a fost adaptarea la mediu și schimbarea personală ca răspuns, ci crearea unei mase nu doar apte să fie parazitate ci a unei mase care cedează controlul de bună voie și permite să fie parazitată din proprie voință.

Pentru a înțelege de ce demagogia PCR a avut un impact atât de mare încât ecourile sale se regăsesc încă în persoane care nici măcar nu au experimentat personal traiul în comunism, e important de realizat care a fost relația dintre români și Stat de-a lungul istoriei.

Niciunul dintre statele române nu a trecut de etapa monarhiei absolute înainte de etapa fanariotă.

În perioada fanariotă, statul a fost pentru conducătorii străini doar un loc de îmbogățire pe modelul hit and go, nu cel mai bun model pentru dezvoltarea unui stat constituțional sau al unui stat guvernabil printr-un model de justiție stabilă aplicabilă tuturor în egală măsură.

Modelul patriarhal nu a avut niciun fel de motive să fie pus la îndoială: un voievod puternic însemna o figură de forță favorabilă maselor – în mare parte în urma propagandei, boierimea a reprezentat permanent un element antagonic cu țărănimea.

O scurtă radiografie istorică relevă faptul relația dintre român și stat a fost mereu într-o poziție delicată: românul care nu a avut tocmai veleități de cetățean ci mai mult de viețuitor al arealului, s-a simțit oprimat de sistem și permanent s-a bazat exact pe exponentul cel mai vizibil al sistemului pentru a-i proteja drepturile. Fără însă să se implice pentru menținerea acelor drepturi așa cum s-a întâmplat în restul Europei. Răscoalele țărănești au avut în esență un factor declanșator economic, nu unul justițiar.

Ca atare, scurtul răstimp de la 1848 până la 1947 a fost mult insuficient pentru a rescrie programele sociale în sensul creării unei majorități stabile implicate politic și conștientă de drepturile și responsabilitățile sale. Și din nefericire, nici măcar această scurtă perioadă nu a fost una care să se fi distins categoric prin absența corupției (aparent endemice) și încălcării drepturilor claselor sociale cele mai defavorizate.

Pe parcursul primilor săi ani comunismul ”sălbatic” a creat premisele formării legăturilor toxice pe toate planurile posibile, acționând direct, indirect și by proxi în toate aspectele vieții individuale și de grup.

Astfel, PCR a reușit formarea unui imens baraj energetic pentru a valorifica în folosul personal energia generată la nivel național.

Pasul următor a fost cel de menținere a acestei structuri, printr-o combinație savantă de propagandă, modificare a istoriei, de frică, indusă cu ajutorul organismului special creat pentru exercitarea represiunii și recompense aleatorii prin intermediul județenelor de partid.

E interesant de citit puțin mai departe decât prima vedere a rolului social al Securității. Ca furnizor de teamă și teroare, a excelat în a le genera pe ambele. Exista atât teama directă de repercusiunile unor fapte evidente, dar exista și teroarea faptelor inconștiente. ”M-am asociat cu cineva care a acționat greșit”? ”Am în preajma mea un informator?” ”Sunt într-o poziție în care să fie percepută ca necesară urmărirea mea”? Și nu în ultimul rând ”această informație venită din altă sursă decât propaganda oficială – care nu e tocmai demnă de încredere – e reală sau e doar un zvon controlat?”

Fiindcă nu doar propaganda oficială era generată în laboratoarele partidului sau Securității ci și o bună parte din propaganda neoficială.

Ca atare, în momentul în care în 1989 s-a renunțat la comunism ca doctrină unică și unică religie de stat, brusc acest organism parazit numit PCR s-a trezit destul de brusc îndepărtat din punctul favorabil de hrănire pe care și-l crease.

Și așa cum paraziții individuali părăsesc o gazdă aflată pe moarte, în căutarea uneia vii capabile să îi susțină, chiar cu prețul renunțării la unele părți ale lor/ beneficii, membrii superiori ai PCR au renunțat rapid la apartenența anterioară și și-au format noi apartenențe de castă, păstrând însă o parte din instrumentele aflate la dispoziția lor. Uriașul angrenaj de zvonuri a fost pus în funcțiune pe de o parte.

Pe de altă parte, imediat după căderea ”mătcii” Ceaușescu, o parte dintre membrii marcanți ai PNȚ/ PNL care au supraviețuit iadului închisorilor comuniste au reapărut în prim planul social. Ridicarea interdicției referitoare la libertatea politică s-a manifestat rapid prin refacerea vechilor partide și apariția unor multe alte noi partide și partidulețe efemere. Numai că din nefericire, o parte însemnată a vechilor membri de partide istorice era șantajabilă datorită faptului că în închisoare au cedat, iar o bună parte a membrilor noilor partide apărute erau de fapt foști comuniști care își descoperiseră brusc veleități dizidente.

Părerea mea personală e că reactivarea politică a acelor membri ai partidelor istorice care colaboraseră documentat cu Securitatea a fost încurajată deliberat printr-un mecanism capcană: s-a oferit un troc de tipul voi ne protejați de vârtej, noi vă facem dispărute dosarele.

Pe de o parte faptul că aceștia nu și-au asumat faptele (da, trădarea e greu de digerat și asumat, nu contează circumstanțele externe) și faptul că nu au povestit contextul în care au ales pactul cu Diavolul, a lucrat împotriva lor. Pe de altă parte, propriile legături de atașament toxic formate în modul cel mai crunt cu putință le-au permis să creadă minciuna spusă de torționari că în sfârșit se vor elibera și că vor scăpa de cel mai negru secret al lor. Evidența a arătat că nu s-a întâmplat deloc așa: dosarele au rămas iar în momentul în care aceștia au încercat să își reutilizeze propria conștiință s-au lovit de un șantaj evident, căruia fie de teamă fie din obișnuință în mare parte i-au cedat, luând decizii profund împotriva doctrinei partidelor lor, așa cum a fost formulată în perioada interbelică și împotriva intereselor cetățenilor care îi aleseseră în funcții de reprezentanți și în favoarea foștilor membri PCR. Unul dintre momentele care mi-au marcat mie personal amintirea a fost într-una dintre zilele de început ale lui 1990 când unul dintre foștii membri PNȚ a declarat că abia așteaptă să se deschidă lucrările la al doilea Canal, unul însă la care ei să fie supraveghetori și comuniștii să fie forța de muncă.

Ca atare, s-a creat un val de panică pe care s-a cocoțat Ion Iliescu cu lejeritatea conferită de statutul de proaspătă vedetă tv și alături de el o parte semnificativă a eșaloanelor doi și trei din PCR.

Un aspect mai puțin conștientizat cu privire la calitatea umană a acestor oameni e următorul truism: Ceaușescu s-a crezut nemuritor și omnipotent, ca atare a creat fantezia liderului nemuritor și omnipotent. Fiind nemuritor, în mod necesar s-a anulat necesitatea formării unor cadre noi într-o modalitate uniformă și susținută pentru a prelua poziția fruntașă și dotarea lui cu un set dincolo de cel de bază de aptitudini și competențe. Fiind omnipotent, s-a creat un uriaș val de invidie și de dorință de a îl emula.

Golul dintre eșalonul 1 și eșaloanele inferioare ale PCR era uriaș. Dinamica din acest punct de vedere poate fi asemănată cu dinamica unui grup de hiene cu tulburări de comportament: liderul ajunge în vârf prin asasinarea într-o formă sau alta a precedentului lider și se folosește de energia valului de schimbare disruptivă pentru a avansa și a securiza o cât mai bună parte din energia deținută de liderul anterior și o dată ajuns în vârf va face tot posibilul să elimine concurența, folosindu-se de toate instrumentele aflate la îndemâna sa, mai ales prin controlul foarte strict al resurselor noului sistem. Ca atare, membrii din eșaloanele 2 și 3 ale PCR deja erau infectate cu virusul ”când mă fac mare vreau să mă fac Ceaușescu” și ca atare principala lor preocupare a fost de a se transforma în copii cât mai fidele ale acestuia.

Acestei acțiuni în plan secund, i s-a adăugat o amplă acțiune pe plan terțiar, deci și mai greu de văzut: activarea binomului zvoner- răspândac deja adus în punctul de excelență conștientă sau inconștientă din perioada comunistă. În maxim 2 luni de la dispariția PCR, toată lumea ”știa” că urmau să vină fie liberalii care să ia casele oamenilor, fie țărăniștii care să ia pământurile, despre retrocedarea cărora în sfârșit începea să se vorbească deschis.

Ca atare, sistemul social deja supus unor niveluri de stres de neimaginat în urmă cu doar câteva luni, a fost încă o dată împovărat, de data asta în mod deliberat.

Fiindcă reversul lui ”ne-au dat case” a fost ”ne pot lua casele”. Absența unei mentalități de proprietar adevărat și absența exercițiului de funcționare în stare de adult asumat și independent, cuplată cu obligativitatea funcționării perpetue într-o stare de dependență a dus la posibilitatea amplificării forțate a nivelului de teamă. Teama de viitor e un element comun al tuturor societăților și a tuturor membrilor conștienți ai acestora. Diferența dintre o societate auto-sustenabilă și una totalitară e că în primul caz indivizii au capacitatea de auto-reglare a nivelului de stres prin implementarea unor seturi de acțiuni preventive sau chiar de transformare a necunoscutului în oportunitate, iar în al doilea caz indivizii cedează acest drept și obligație unor terțe entități intangibile. Deoarece nivelul de frică în acel moment a depășit punctul în care putea fi gestionat, un procent uriaș al populației s-a întors către furnizorii răului deja știut, de teama posibilității apariției unor rele necunoscute. ”Rău cu rău, dar mai rău fără rău.”

1.6. Factori intrinseci, extrinseci și alogeni de natură să contribuie la adoptarea activă sau menținerea legăturilor toxice

Instrumentele de tortură sunt bune, deoarece asigură locuri de muncă, atât fierarilor, cât şi călăilor...

O caracteristică mai puțin comentată din punct de vedere istoric a poporului român e rezistența sa fenomenală la schimbare. Indiferent de suplețea mentală a unora dintre noi, ca popor avem o rezistență la schimbare înspăimântătoare, cultivată pe parcursul a 2000 de ani de turbulențe istorice. Fără această rezistență și fără această încleștare de ceea ce e cunoscut, probabil nu am mai fi rezistat printre atâtea valuri istorice.

Și una dintre cele mai înrădăcinate preconcepții este că singurul prieten real al României dintre vecinii săi e Marea Neagră. Nu îmi propun să fac o analiză nici a motivelor pentru care există această preconcepție nici asupra veridicității sale.

Important e că la nivel național, inconștientul general spune că orice e străin ne e dușman. Briciul lui Occam ar spune că în consecință noi ne suntem prieteni nouă înșine. Ar fi superb dacă ar fi adevărat și mai ales dacă așa cum am argumentat anterior, unul dintre punctele cheie de programare și menținere a legăturilor toxice dictate de PCR nu ar fi fost neîncrederea generală cultivată între toți membrii societății.

Ca atare, de fapt programul PCR de parazitare a societății a contat pe formarea unor comunități amorfe, greu sau imposibil de coagulat în jurul unui lider natural.

Și tocmai prin natura lui alogenă și extrinsec națională ideologia comunistă a impus PCR ca fiind un fals catalizator național.

Toate cele de mai sus mă îndreptățesc să susțin că pe parcursul celor 50 de ani de existență legală, PCR a avut suficient timp să se manifeste aspecte care acoperă spectrul, de la ideologie de dominare și dresură a maselor la aspectul cult religios extrem și să formeze acel gen de legături traumatice subtile, aproape imposibil de observat cu ochiul liber, aproape imposibil de detectat de către o persoană în sine însuși/ însăși, tocmai prin expunerea vreme atât de îndelungată la o stare de teroare. Victimele tăcute ale comunismului în continuare au acel gen de comportament tipic oamenilor salvați cu forța din brațele unei zone de intens disconfort.


Data: joi 20 decembrie 2018
Loading...