Un indian în România (III)

N-o să va povestesc acum viață mea de student… ci doar crâmpeie de întâmplări care mi-au adus România aproape, și care m-au făcut să învăț să fiu român. Și o spun cu mândrie! Cu mândrie spun că am învățat să fiu Român, eu, indianul! Și că sunt mândru că sunt român – prin adopție. Țara asta, România, nu numai că m-a adoptat, dar m-a învățat s-o iubesc, așa cum mă iubește și ea pe mine! Și nu înțeleg! Nu înțeleg de ce atât de mulți români sunt scârbiți de țara asta! Da! Știu! Nu curge lapte și miere aici! Nicăieri nu curge, așa, din senin! Sărăcie? În România? Românii nu știu ce înseamnă sărăcie!!! Pentru români, a fi sărac înseamnă să nu-ți permiți să mănânci ceva bun! În India… a fi sărac înseamnă să nu-ți permiți SĂ MĂNÂNCI!! Aceasta e diferența dintre termenul “sărăcie” românească, versus “sărăcie” indiană.


SARMALE!!!!

Așa după cum v-am povestit, când am venit în România nu știam cum arată o bucătărie decât din poze. Nu exagerez! Repet: în India nu aveam voie ca bărbat (nici când eram copil!) să intru în bucătărie! Așa cum aici femeilor nu le este permis să intre în Altarul bisericii! E interzis și gata!


Așa că, stând la gazdă, în România, nu știam nici măcar să aprind aragazul! Și nu exagerez! Pe cuvânt de onoare! Împins de nevoia de a mânca și altceva decât biscuiți și lapte, (și-ăla rece, luat din supermarket!) și bântuit de spectrul perfuziilor cu glucoză (Apropo! V-am spus că, deși medic, mi-e teribil de frică de ace?? Nu v-am spus!) am început să dau târcoale mașinii de gătit! Știam că trebuie să aprind aragazul cu chibritul. Aprindeam chibritul și îl apropiam de ochiul aragazului… și nimic!!! Nu lua foc!! Și așa vroiam un chai fierbinteee!!! Am tras concluzia că e defect aragazul, și am chemat gazda să rezolve problema. Vine ăsta, ia chibritul, îl aprinde, sucește un buton și – iată focul! “Merge! De ce zici că e defect?” mă întreabă omul. “Aaaaaaaa!!!!” zic eu! “Trebuia să învârt de buton???” Ăla se uită la mine ca la extratereștri! “Mă’!” zice, “Știam că India e o țară civilizată, cu o cultură vastă, care a dat omenirii învățăturile înțelepților ei! Și tu nu știi să aprinzi un aragaz???”


Mda… Cum să-i explic europeanului că în India bucătăria e “tabu” pentru bărbați ? Tac. Pleacă gazdă, cu convingerea că-s oligofren, și eu mă bucur de un chai cald și de faptul că AM ÎNVAȚAT SĂ APRIND ARAGAZUL!!! Yuuupiiii!


Na! Și-acum, gătește, indianule!!! Gătește! Dacă ai ști și cum… Din fericire, în orașul de Zăpadă nu eram singurul indian. 😀 Aveam și colege indience! Care ȘTIAU să gătească! Le-am invitat la mine, la un chai (asta știam și eu să fac, de-acum! Trăiască gazda și butonul de aragaz!) Eiii… și m-au învățat ele pe mine! Să gătesc, mă! E miiinunat să gătești! Numai să găsești și condimenteeee! (Noroc că-mi trimit ai mei din India, că aici nu găsești condimente! Ce găsești aici e... pudră de talc!)


Așa… Și ziceam de sarmale!


Eu, încet, încet, m-am obișnuit cu mâncarea românească, fără ca stomacul meu să se revolte prea tare. (După câteva vome și câteva indigestii, stomacul meu a priceput că ori se adaptează, ori se cară înapoi în India, cu tot cu proprietar! Și o să aibă de-aface cu BUNICUL! S-a strâns de spaimă și a acceptat să mănânce românește! :D)


Am luat-o ușurel… Cu pizza, shaorma… și alte de-astea dietetice! (Da. Mănânc carne. Mănânc și carne de vacă. Nu, NU mănânc cu mâna! Cu mâna mănâncă indienii din sud, eu sunt din nord!) Și… am dat de SARMALE!!!!


O pacientă a primit de acasă un borcan cu sarmale… Aflând că nu are voie să mănânce așa ceva, ni le-a dat nouă, medicilor. Ei… acum, colegii mei români au cam strambat din nas și nu s-au atins. (“Cine știe ce nespălată le-a făcut!”) Eu… înfometat, și fără fițe, bag furculița în borcan și gust! OOOOO!!! E DIVIN!!!


Nu știam cum le zice la cocoloașele alea înfășurate, și mă duc la pacientă și-o întreb! “Sarmale” zice. “Cum se fac?” întreb. Și-mi zice femeia rețeta: foi de varză murată, ce să bag în carne, cum să le înfășor… în fine tot procesul tehnologic. “Și le bagi în cratiță și le lași pe foc mic vreo două ore” îmi zice, la final.


Cum scap din spital, fug la piață, iau varză murată, carne, (condimente aaaaaam!!!), chem niște colegi indieni, și hai să facem sarmale!! Desfacem foile de varză, punem carnea tocata și biiiineeee condimentată în mijloc și… împaturim. Nu merge! Se desface! Înfașăm. Nu merge, alunecă! Sucim. Învârtim. Răsucim! Degeaba! Se desfăceau și ieșea carnea! Așa că le-am legat cu ață chirurgicală! “O scoatem noi, când le mâncăm”, ne-am zis. Booonn. Făcusem cam 50 de sarmale. Le pun în cratiță, cum a zis doamna. Pun și bullion pe ele. “Le lași la foc mic cam două ore” îmi amintesc vorbele pacientei. Ok!!! Aprind aragazul, las focul mic și pun cratița. “Acum avem două ore de așteptat!” le zic colegilor. “Ce facem?” “Păi hai să ieșim în oraș și ne întoarcem când sunt gata” zice unul. Și plecăm…


După două ore… Nenorocireeeee!!!! Ieșea fum gros pe geamul bucătăriei!!!! Pereții – negri! Tavanul – negru! Cratița încă ardea!! Sarmale?? Scrum!!! Șiiii… dă-i și varuiește bucătăria! Și spală, și aerisește, și curață!!!


A doua zi merg la spital, la pacientă în salon. “Păi bine, doamnă! Mi-ai zis să las sarmalele două ore la foc mic, și au ars de era să-mi ia foc casa! Ce rețeta e asta???” “Cum au ars?” întreabă ea uimită! “Cum să ardă??? Trebuiau să fiarbă la foc mic! AOLEUUU!!! APĂ NU LE-AI PUS???”

Nu, nu pusesem apă! Nu știam că se pune apă la mâncare!!


(va urma)




Data: miercuri 01 august 2018
Loading...