Un indian în România (II)



DE CE ROMÂNIA?

Vă întrebați, desigur, și pe bună dreptate, de ce am ales să fac facultatea în România! Că, na! Doar nu e aci, colț cu India! Ci e la capătul celălalt al lumii, din foarte multe puncte de vedere! Religie, mentalitate, cultură, gastronomie… și nu în ultimul rând culoare a pielii!

Ei bine… Am fost, din fragedă pruncie, fascinat de România. România, țară Dragostei! România Iubirii! România care a vrut să mă nasc!!

E o poveste la mijloc… Nu e a mea, ci a părinților mei! Și acum v-o dăruiesc vouă, pentru că mi se pare că sunt dator s-o fac.

Iată:

Tatăl meu, acum 30 și ceva de ani, era în USA, trimis de Bunicul să se documenteze în legătură cu noi descoperiri în materie de confecțîi. Acolo a auzit, citit și văzut filme cu DRACULA! Vampirul din Carpați! Și a aflat de existența “Castelului lui Dracula”, care încă există, undeva, în România! A devenit fascinat de această legendă și și-a zis că, orice s-ar întâmplă, trebuie să-l viziteze! Și a plecat în România! La Brașov.

În acest timp, mama era studentă în India. Pe vremea aceea, relațiile dintre India și România erau mult mai “strânse” că acum. Se făceau schimburi culturale între cele două țări, studenți din România veneau în India, și studenți din India în România, în schimb de experiență. Iar mama… Mama era la Brașov! În schimb de experiență! Și… ACOLO l-a întâlnit pe tata!!!

Sună cam a telenovelă, nu-i așa? Dar asta a fost realitatea! Nu e prima dată când “viața bate filmul”!

Și s-au întors în India… Și s-au căsătorit… Și EU exist! Și înclin să cred că datorez existența mea, României. Asta e! Sunt un romantic incurabil. Romantic, ca România! (să fie România etimologia cuvântului romantic? Nu știu… dar pentru mine e!) [Nu mă acuzați prea tare dacă greșesc în exprimare, sau fac confuzie de termeni! Am multe lacune în ceea ce privește limba română! În fond, n-o vorbesc decât de 11 ani.]


Buuun! Să revenim!


Și m-am născut!

Eu, cel mai mare dintre nepoții Bunicului! Steaua Speranței Bunicului! BĂIATUL! Băiatul care-I va împlini VISUL! Băiatul care va deveni MEDIC!! Mda… numai că… deh… Că orice copil, dorința bunicului meu era pentru mine la fel de îndepărtată, ca India de România. O mai atingeam cu gândul, așa cum părinții mei mai atingeau cu gândul, uneori, Brașovul României și-al Dragostei lor. Doar uneori! Pasiunea mea era desenul! Desenam și pictam, la școală făceam cursuri de desen (fără știrea Bunicului! Bunicul ii consideră pe bărbații pictori – homosexuali!) Într-o zi am luat “medalia de aur” la un concurs de desen interjudețean (mă rog, noi nu avem județe, dar spun așa că să va faceți o idée) și, îmbătat de fericire, vin acasă cu diploma fluturând! Și-mi da Bunicul un dos de palmă… de m-a lăsat lat pe podea! “Tu o să faci MEDICINĂ! Nu mâzgăleli pe hârtie!” a zis Bunicul! Iar eu… deși am continuat să desenez (și să iau diplome! – le mai are bunica pitite-ntr-un dulap!) n-am avut încotro! Se pare că nu aveam spiritul de frondă al unchilor mei! Și… probabil că acest lucru a fost spre binele meu!

La noi, în India, “liceul” se termină la 17 ani. Atunci dai un examen, un fel de bacalaureat și, în funcție de notă primită, te poți înscrie la o facultate. Dar nu unde vrei tu, ci unde îți permite nota! Complicat să va explic… În fine! Să zicem așa: dacă ai o notă sub un barem acceptat de facultatea de… medicină, de exemplu, nu poți urma acea facultate! Niciodată! Nu există “încerc și la anul”! Te duci la facultatea care acceptă nota pe care ai luat-o la “bacalaureat”, sau la o facultate cu mai puține pretenții. Sau nu te duci la facultate, și basta!


Mie, nota de la “bacalaureat” mi-a permis să merg la medicină, așa cum vroia Bunicul! Acum… mă impacasem cu gândul… Medicină să fie! Dar unde s-o fac? Bunicul (Da! Tot Bunicul!) a hotărât că s-o fac într-o țară europeană, că aș avea un statut mai bun! (un moft, dealtfel! Medicină la standarde înalte se face și în India!) Așa că… Hai să căutăm unde să fac eu Medicină! Și… hai pe internet!

Vorbim de anul 1999, India. Eram singurul din cartier care avea calculator și internet! Cu un monitor cât o magazie, și un ecran mai mic că o batista… iar o pagină de internet se încărca în 10 minute… așa am căutat eu ȚARA! Căutam o țară europeană în care să învăț în limba engleză, ca să nu mai pierd timpul cu anul pregătitor, în care trebuie să înveți limba țării gazdă. Germania… nu. Franța… nu. Anglia… (Nu zău??? Ne-au furat bogățiile! Cum să te duci să înveți acolo?? – zise BUNICUL!!)


În Bulgaria se preda medicină în engleză. Și… în ROMÂNIA!!! În România! În țara Iubirii și a lui Dracula!!! “Acolo mă duc!!!” – mi-am zis!


Și… am venit!




Și iată-mă pe mine, tânărul Indian de 17 ani, aterizat – la propriu și la figurat! – într-o țară complet diferită de țara mea natală! Neștiind o boabă românește! Nefiind familiarizat cu clima, cu cultura, cu mentalitatea oamenilor de aici! Cu felul lor de a fi, de a gândi! Am aterizat pe Otopeni, și primul contact (sonor) pe care l-am avut cu România a fost o melodie ce se auzea în difuzoare! Nu înțelegeam versurile, dar mi-a intrat instantaneu în suflet și-n memorie! (Muuult timp mai târziu am aflat că e o melodie interpretată de Holograf! Muuult timp am crezut că Holograf e numele interpretului! Mult timp nu am înțeles ce caută “Batman” în discuțiile despre Holograf! Mult mai târziu am aflat că e Bittman, nu Batman, cum înțelesesem eu!)

Nah! Și iată mândrețe de tânăr indian în România anului de grație 1999, tânăr student la Medicină, ajuns în orașul Facultății sale, la fix o luna după ce începuseră cursurile… Și… așa cum se întâmplă de multe ori în viață… cireașa de pe tort se transformă uneori în bomboană de pe colivă (aici am mâncat prima dată colivă, evident!)… Mi-au fost furate actele! Toate actele! Tot! Noroc că banii și cecurile de călătorie erau puse în alt loc, că altfel… cerșeam pe stradă! La cât de “colorat” sunt… m-aș fi încadrat perfect în “fauna” locală a cerșetorilor. ;)

Așa că… sună, indianule, în India, și spune familiei să trimită urgent alte acte! Dar urgent! Urgent!


Urgent au venit actele… După o lună! Evident, nici vorba de înscriere la facultate, fără acte!!! Figuram în registre, dar nu eram oficial înscris! Nici la cursuri nu (prea) puteam intra… Stăteam la gazdă… și nu mâncăm decât lapte și biscuiți! Pizza, uneori! Altă mâncare autohtonă nu suportam!!! Dacă mâncam, vomitam! Șiiii… cel mai mult îmi lipseau CONDIMENTELE!!!! Acum… evident că va veți întreba: “Dar de ce n-a pus mâna să-și gătească??” Deh… Aș fi gătit eu… dar… ați uitat??? Eu sunt din India!! În India, un bărbat nu are ce caută în Bucătărie! Niciodată! Bucătăria e sanctuarul femeilor! Bărbatul nici nu are dreptul să între acolo, dar-mi-te să vadă cum se gătește!!! Așa că eu… eram neajutorat că un copil de țâță, care, abandonat de sânul mamei, bea din biberon ce știe mai bine: lapte! 😀 La care adăugam și biscuiți, că pe ăștia mi-i tolera stomacul meu Indian!

În fine! Trece luna, vin actele. Mă înscriu oficial. Intru la cursuri… Prea târziu ca să pot fi primit la examene în prima sesiune. Mda… Voi intra direct într-a doua. Un fleac! Doar 24 de examene! Nu intru în amănunte… Nopți nedormite, slăbit 10 kile… ajuns la spital, la perfuzii, pe fond de anemie severă… (Doar o mică precizare, iute ca un condiment: Indianul care nu văzuse niciodată zăpadă!!! Și ajunge să stea și să învețe în orașul Zăpezilor!!! Și… dă-i bătaie cu bulgări! Și săniuș! Și rostogol în zăpadă! Și toată ziua lapte și biscuiți! Și pneumonie… Și anemie… Ce mai! Viață de student indian în România! România mea!


(va urma)




Data: duminică 29 iulie 2018
Loading...